Văd apa. Văd munţii. Văd pădurea în care îmi doresc să mă pierd. Văd cum refuzi. Refuzi sentimente, senzaţii, trăiri, amintiri, adevăruri. Preferi interese, minciuni, necompletări. Uneori mi-aş dori să te urăsc deşi ştiu că în zadar mă gândesc la asta. Nu voi reuşi niciodată. Pentru că sunt prea bună, prea drăguţă şi incapabilă de unele lucruri de care tu mă crezi în stare.
Nici tu nu vrei să se întâmple asta. Asta însemnând tot ce tu faci. Refuzi, vrei să revii, răspunzi şi încerci iar să refuzi. Pentru că ştii că nu te vei putea stăpâni, nu mai răspunzi şi încerci să ignori deşi deabia te poţi stăpâni. Pentru toate astea ar trebui să te detest, să-mi bag picioarele, să uit, să nu mai încerc. Dar nu pot. Vreau să fac asta şi nu pot. Pur şi simplu nu pot. Dar azi am încercat să o las baltă. De aia văd munţii, văd apa, văd pădurea în care vreau să mă pierd. Deşi eşti la atâta distanţă (pentru moment) ştiu cum să te simt aproape, deşi nu vrei să fii, refuzi.
Nu vreau să-mi amintesc că va veni o zi, şi pentru mine, în care nu voi mai vrea, voi refuza. Deşi, ştiu, şi sunt sigură că niciodată, dar niciodată, nu voi alege interesele în defavoarea adevăratelor sentimente, trăiri, senzaţii şi dorinţe. Pentru că nu voi putea face asta niciodată. Să aleg să mă simt ca dracu alături de o persoană care NU mă completează, NU mă înţelege, NU-mi zice adevărul, NU mă acceptă şi multe alte NU-uri. Prefer multe alte DA-uri care nu sunt în imaginaţia mea, sunt în realitate. Vreau să mă simt în nori cu tine, să mă completezi, să mă înţelegi, să-mi zici adevărul, să mă accepţi, sprijini şi ajuţi. Şi ştii că vrei şi tu asta!!! Nu e timpul pierdut! Încearcă!
Crush crush crush
M-am pierdut căutând rostul la tot. Tot?! Tot ce faci, ai făcut. Ce fac. Ce vreau. Nu merită să mă pierd printre filozofii inutile, motive existente doar în tine. Lumina e prea slabă ca să mă mai înspire. Nu găsesc şansele despre care ai tot vorbit. Şi este doar vina ta. Îmi place să cred că nu am minţit, că nu am pierdut nimic. Dacă ţi-aş fi spus că te iubesc, te-ar fi impresionat sau mişcat destul încât să faci ce simţi?! Nici tu nu ştii iar eu nu vreau să aflu. Chiar dacă niciodată nu e prea târziu, vreau să fie cândva. Poate se va întâmpla. Şi ţie îţi va fi dor de mine. Oricum îţi este. Deja mă cauţi în ea şi te întristezi că nu mă găseşti. Nici nu o vei face vreodată. Pentru că meriţi din plin asta. Îmi place că te fac să tresari, să zbori, să simţi, doar văzându-mă. Şi ea, cealaltă, nici nu ştie. Pentru că nu vrea să vadă. Sau pentru că i-a murit demnitatea!
Poate mâine.
Poate mâine.
De ce?!
Pentru că am trecut peste asta. Pentru că nu mă interesează trecutul. Pentru că învăţ din greşeli. Pentru că încerc să mă abţin. Pentru că pot şi vreau cu adevărat. Pentru că mi-e dor de tine. Pentru că te cunosc. Pentru că nu vrei să recunoşti că şi tu simţi asta. Pentru că eşti atras. Pentru că abia te poţi abţine. Pentru că nu faci ce simţi, ci ce trebuie. Pentru că ierţi greu greşeli minore. Pentru că acum ţi-ai dat seama că despre tine e vorba. Pentru că nu înţelegi încă de ce am făcut asta. Pentru că greu îţi dai seama ce este în mintea mea şi ce vreau. pentru că o faci în cele din urmă. Pentru că eu vreau să uiţi. Pentru că nu poţi, şi asta pentru că îţi induci din proprie voinţă starea de frică şi tot din proprie voinţă nu vrei să renunţi la ea.
Pentru că vreau vreau vreau! Şi nu este suficient.
Pentru că vreau vreau vreau! Şi nu este suficient.
Continuare **
Ana a înţeles că trebuia să treacă peste, deşi era conştientă că Mihai era tot ce a vrut de la un băiat. Sau cel puţin aşa credea în momentul acela. A devenit mai dură cu ea însăşi şi poate şi cu alţii. A încercat să treacă peste. În aparenţă a reuşit.
Însă, în curând, certurile cu părinţii au devenit mai dese. Mii de motive. Ana nu mai suporta. Simţea că totul se prăbuşea peste ea. A trebuit să fie puternică. Şi a fost. A avut prietenii adevăraţi aproape. Le mulţumeşte enorm. Totul s-a întâmplat mai repede decât credea.
Şi totuşi, Ana nu a vrut să se mintă singură. Dar asta a făcut. Deşi s-a întors la Alex, totul s-a terminat brusc şi cu atât mai bine. Ana nu şi-a dorit niciodată să fie privită ca pe o tipă "bună" pe care o poţi convinge să facă ce vrei tu de la ea. Zile la rând s-a simţit murdară. A fost tristă. Toate năpustiseră dintr-o dată peste ea. Ana a ştiut, însă, că are puterea de a trece peste. Că Dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi duce. În curând a trecut peste. A uitat, s-a simţit bine, a glumit, a făcut ce i-a plăcut cel mai mult, s-a liniştit, s-a eliberat, s-a bucurat, a reînnoit vechi prietenii, a cunoscut alţi ochi...
Vrea să înveţe să aprecieze pe cine trebuie. De aceea, a devenit mai sceptică în anumite privinţe. E foarte pasivă.
De curând, a fost ziua unei foarte bune prietene, de asemenea şi colegă de clasă, bancă, suflet, dezamăgiri şi supărări. Au fost multe persoane. Ana s-a simţit bine cu ei şi totul a fost minunat. A uitat de neliniştirile ei ce îi tulburau interiorul.
Privirile lor s-au întâlnit şi a fost tot ce-şi puteau dori. Au comunicat, au vorbit. Cu ochii, cu sufletul. Fără cuvinte.
VA URMA
Normalitate
Vorbeam zilele astea cu un foarte bun prieten despre probleme care au intrat forţat în viaţa mea. Situaţii în care nu am mai fost vreodată, dar, în acelaşi timp, situaţii în care nici prietenii mei nu au mai fost. Aşa că nu prea ştiu ce să-mi spună, sau cum să reacţioneze. Oricum, nici eu. Dar nu contează asta. Ştiu că nimeni nu ştie ce să spună. E o situaţie dusă la extrem şi avansată în care nu voi mai vrea să fiu vreodată. Bineînţeles, după ce trec peste şi uit. Dar nu asta contează.
Ziceam că noi nu ne considerăm normali. cum zicea prietenul acela foarte bun, B.: "Niciodată nu m-am considerat normal. Mai degrabă sunt un anormal normal.". Da. Un joc de cuvinte. Şi eu am aceeaşi părere. Suntem nişte ciudaţi. Am nişte prieteni ciudaţi. Desigur, nu în sensul rău. Bineînţeles, mai am şi din ăia care prezintă sindromul sensului rău. Da' deja nu-mi mai sunt prieteni. Doar amici. Sau cel puţin aşa vreau să-i consider pe unii. Chiar dacă mă mint singură. Prostia mea.
Revenind, R. mi-a zis "geniu ciudat". M-am simţit excelent. Nu pentru că cuvântul "geniu" mi-ar fi alimentat "modestia". Hai să nu vorbim despre asta. Pentru că m-a făcut ciudată. Bineînţeles în sensul bun. R. nu are rele intenţii.
Bine că mă recunoaşte lumea. :)) Măcar atât să deducă corect despre mine. Restul e istorie.
Ziceam că noi nu ne considerăm normali. cum zicea prietenul acela foarte bun, B.: "Niciodată nu m-am considerat normal. Mai degrabă sunt un anormal normal.". Da. Un joc de cuvinte. Şi eu am aceeaşi părere. Suntem nişte ciudaţi. Am nişte prieteni ciudaţi. Desigur, nu în sensul rău. Bineînţeles, mai am şi din ăia care prezintă sindromul sensului rău. Da' deja nu-mi mai sunt prieteni. Doar amici. Sau cel puţin aşa vreau să-i consider pe unii. Chiar dacă mă mint singură. Prostia mea.
Revenind, R. mi-a zis "geniu ciudat". M-am simţit excelent. Nu pentru că cuvântul "geniu" mi-ar fi alimentat "modestia". Hai să nu vorbim despre asta. Pentru că m-a făcut ciudată. Bineînţeles în sensul bun. R. nu are rele intenţii.
Bine că mă recunoaşte lumea. :)) Măcar atât să deducă corect despre mine. Restul e istorie.
EU, EU, EU
Un infinit tragic. Aştept un infinit tragic. Cum e infinitul acela? E, poate, infinitul iubirii. Nu-mi place începutul. Dar nu am altul.
Sunt confuză. Aceeaşi stare în fiecare aceeaşi situaţie. E ca atunci când se întâmplă ceva, pentru care în sinea ta erai pregătit sau cel puţin aşa credeai, şi atunci când acel ceva ia naştere nu ştii ce să faci şi cum să reacţionezi. Asta dovedeşte că nu poţi veni pregătit de acasă. Am încercat asta. A fost groaznic. S-a întâmplat exact pe dos. Am uitat să-mi pregătesc replicile pentru o alternativă pe care situaţia ar putea-o lua.
M-am învăţat minte. Fac ce simt. Cel puţin aşa era într-un timp. Un timp... În orice caz unul mai bun decât ăsta. Timpul de acum e groaznic. Am 16 ani. Îmi amintesc că atunci când aveam 12 ani sau... eram în clasa a şasea - nu mai contează câţi ani aveam pe atunci şi nici nu mă mai chinui să calculez. O simplă scădere mă oboseşte acum. - profesorul de istorie ne-a zis etapele copilului spre maturitate, a pomenit ceva de genu': "În jurul vârstei de 16 ani începi să crezi că totul ţi se cuvine, că eşti buricul pământului şi continui aşa până pe la vreo 17-18 ani, când îţi vine mintea la cap.". Pe moment am zis că eu nu voi fi aşa, îmi plăcea să cred că mă diferenţiez de ceilalţi prin ceva mai mult decât reacţii tipice unei anumite perioade de vârstă. Nu cred că sunt buricul pământului. Nici nu pot fi. Dacă o iau logic, nu am cum să fiu, pentru că în primul rând, nu cred că există un astfel de buric. Şi dacă ar exista, cu siguranţă nu ar fi o tipă amărâtă din Suceava. Bla bla bla. Nu cred că totul mi se cuvine. Nu are cum. "Nu merit".
Cred că mulţi sunt împotriva mea. Mă liniştesc când spun ca îi urăsc. Ştiu, defapt, că există o infimă posibilitate să nu fie aşa. Doar există.
Mulţi mă dezamăgesc. Ştiu că de la cine nu te aştepţi, de la ăla primeşti. Am păţit-o de multe ori. Şi, culmea, niciodată nu m-am învăţat minte. Nici nu ştiu dacă o voi face vreodată. Fără să vreau am împrumutat unele proaste obiceiuri de la persoane care, în unele momente zic că nu mai merită, şi care mi-au fost alături mult timp. Cum ar fi 5 luni.
Urăsc să mă comport cum o fac. Să fiu eu când nu trebuie. Defapt, nici nu identific situaţia. Dragostea e un fenomen abstract sau o esenţă pur spirituală. Nici nu mai ştiu.. M-am înecat demult. Nici nu m-am mai ridicat. În mintea mea asta, desigur. Oricum totul e diferit de cum pare. Chestia asta cu iubirea, ştiu că nu avea nicio legătură cu a fi eu. Dar mă caracteriza cândva. Doar cândva.
Bine că a trecut. Sunt subiectivă.
Şi fenomenul cu venitul minţii la cap nu s-a întâmplat încă, din exterior privind şi cu amărăciune. Asta, cu venitul minţii la cap, îmi aminteşte de o replică pe care am primit-o de curând. Totul s-a schimbat de atunci. Nu m-a afectat. Doar că nu mă aşteptam.
Şi nici nu ştiu dacă aşa vreau să rămân.
Sunt confuză. Aceeaşi stare în fiecare aceeaşi situaţie. E ca atunci când se întâmplă ceva, pentru care în sinea ta erai pregătit sau cel puţin aşa credeai, şi atunci când acel ceva ia naştere nu ştii ce să faci şi cum să reacţionezi. Asta dovedeşte că nu poţi veni pregătit de acasă. Am încercat asta. A fost groaznic. S-a întâmplat exact pe dos. Am uitat să-mi pregătesc replicile pentru o alternativă pe care situaţia ar putea-o lua.
M-am învăţat minte. Fac ce simt. Cel puţin aşa era într-un timp. Un timp... În orice caz unul mai bun decât ăsta. Timpul de acum e groaznic. Am 16 ani. Îmi amintesc că atunci când aveam 12 ani sau... eram în clasa a şasea - nu mai contează câţi ani aveam pe atunci şi nici nu mă mai chinui să calculez. O simplă scădere mă oboseşte acum. - profesorul de istorie ne-a zis etapele copilului spre maturitate, a pomenit ceva de genu': "În jurul vârstei de 16 ani începi să crezi că totul ţi se cuvine, că eşti buricul pământului şi continui aşa până pe la vreo 17-18 ani, când îţi vine mintea la cap.". Pe moment am zis că eu nu voi fi aşa, îmi plăcea să cred că mă diferenţiez de ceilalţi prin ceva mai mult decât reacţii tipice unei anumite perioade de vârstă. Nu cred că sunt buricul pământului. Nici nu pot fi. Dacă o iau logic, nu am cum să fiu, pentru că în primul rând, nu cred că există un astfel de buric. Şi dacă ar exista, cu siguranţă nu ar fi o tipă amărâtă din Suceava. Bla bla bla. Nu cred că totul mi se cuvine. Nu are cum. "Nu merit".
Cred că mulţi sunt împotriva mea. Mă liniştesc când spun ca îi urăsc. Ştiu, defapt, că există o infimă posibilitate să nu fie aşa. Doar există.
Mulţi mă dezamăgesc. Ştiu că de la cine nu te aştepţi, de la ăla primeşti. Am păţit-o de multe ori. Şi, culmea, niciodată nu m-am învăţat minte. Nici nu ştiu dacă o voi face vreodată. Fără să vreau am împrumutat unele proaste obiceiuri de la persoane care, în unele momente zic că nu mai merită, şi care mi-au fost alături mult timp. Cum ar fi 5 luni.
Urăsc să mă comport cum o fac. Să fiu eu când nu trebuie. Defapt, nici nu identific situaţia. Dragostea e un fenomen abstract sau o esenţă pur spirituală. Nici nu mai ştiu.. M-am înecat demult. Nici nu m-am mai ridicat. În mintea mea asta, desigur. Oricum totul e diferit de cum pare. Chestia asta cu iubirea, ştiu că nu avea nicio legătură cu a fi eu. Dar mă caracteriza cândva. Doar cândva.
Bine că a trecut. Sunt subiectivă.
Şi fenomenul cu venitul minţii la cap nu s-a întâmplat încă, din exterior privind şi cu amărăciune. Asta, cu venitul minţii la cap, îmi aminteşte de o replică pe care am primit-o de curând. Totul s-a schimbat de atunci. Nu m-a afectat. Doar că nu mă aşteptam.
Şi nici nu ştiu dacă aşa vreau să rămân.
Început de primăvară
1 Martie, o zi ce zburdă pe aripi de primăvară, pictată în simboluri şi alintată de gingăşia ghioceilor. O zi în care bucuria, iubirea, norocul se strecoară prin firul alb-roşu, reprezentând începutul unui nou sentiment, chiar al unei noi vieţi.
Mărţişorul reprezintă firul zilelor din an tors de Baba Dochia în timp ce urca pe munte cu oile. În tradiţie se aseamănă cu firul vieţii omului, stăpânit la naştere de ursitoare. Se crede că minunatul semn al naturii renăscute aduce sănătate şi pauză la boli.
Arghezi îl definea drept „sărutare şi podoabă”. Fie că e trifoi cu patru foi, coşar, inimioară sau potcoavă, se poartă până când înfloresc cireşii sau trandafirii. Şi atunci nu se aruncă, ci se leagă de un pom înflorit, ca să ne aducă tot binele din lume.
La început a fost un şnur împletit în alb şi roşu, apoi un bănuţ sau o piatră preţioasă, dar dintotdeauna – o sărbătoare şi un obicei tradiţional românesc. Mărţişorul, la fel ca şi alte obiceiuri, se bazează pe credinţe şi practici diferite de la o zonă la alta. Ziua de 1 este un prag simbolic, de intrare într-un alt timp, într-o altă stare în care trebuie să te găsească pregătit. A fi pregătit înseamnă să te poţi apăra de tot ceea ce-ţi putea afecta integritatea înţeleasă ca aspiraţie de bine, de frumuseţe, de sănătate, de putere. Şnurul alb cu roşu, care în vechime însemna împletirea vieţii cu lumina, roşul simbolizând viaţa de la substitutul culorii sângelui, vitalitatea pe care sângele întotdeauna o exprimă, la alb, care însemna şi puritate, şi lumină, şi care duce la un alt tip de simbolism: roşu înţeles ca puterea Soarelui, ca putere fertilizatoare, şi albul, care înseamna lumina Soarelui care duce la creşterea plantelor. Dar mai are încă o calitate: lumina albă, lumina iernii, care insemnă răceală, frig, gheaţă. De aceea, mărţişorul luptă pentru vitalitate, pentru fecunditate, dar luptă şi pentru a elimina frigul şi răul acelei lumini albe. Simbolurile care se leagă de firele mărţişorului presupun năzuinţele omeneşti care oferă purtătorului puteri în plus: vitalitate, frumuseţe, puritate.
Mărţişorul se ţine între trei şi nouă zile, în funcţie de Baba Dochia: în Dobrogea acesta se poartă până când vin păsările călătoare, în Transilvania până când înfloresc primii arbuşti, iar în Muntenia, mărţişorul se pune pe un copac înflorit ca să te bucuri de flori, dar şi de rodul lor.
Aşadar, mărţişorul nu ne poate aduce decât lucruri bune şi un frumos şi încântător început de primăvară.
Mărţişorul reprezintă firul zilelor din an tors de Baba Dochia în timp ce urca pe munte cu oile. În tradiţie se aseamănă cu firul vieţii omului, stăpânit la naştere de ursitoare. Se crede că minunatul semn al naturii renăscute aduce sănătate şi pauză la boli.
Arghezi îl definea drept „sărutare şi podoabă”. Fie că e trifoi cu patru foi, coşar, inimioară sau potcoavă, se poartă până când înfloresc cireşii sau trandafirii. Şi atunci nu se aruncă, ci se leagă de un pom înflorit, ca să ne aducă tot binele din lume.
La început a fost un şnur împletit în alb şi roşu, apoi un bănuţ sau o piatră preţioasă, dar dintotdeauna – o sărbătoare şi un obicei tradiţional românesc. Mărţişorul, la fel ca şi alte obiceiuri, se bazează pe credinţe şi practici diferite de la o zonă la alta. Ziua de 1 este un prag simbolic, de intrare într-un alt timp, într-o altă stare în care trebuie să te găsească pregătit. A fi pregătit înseamnă să te poţi apăra de tot ceea ce-ţi putea afecta integritatea înţeleasă ca aspiraţie de bine, de frumuseţe, de sănătate, de putere. Şnurul alb cu roşu, care în vechime însemna împletirea vieţii cu lumina, roşul simbolizând viaţa de la substitutul culorii sângelui, vitalitatea pe care sângele întotdeauna o exprimă, la alb, care însemna şi puritate, şi lumină, şi care duce la un alt tip de simbolism: roşu înţeles ca puterea Soarelui, ca putere fertilizatoare, şi albul, care înseamna lumina Soarelui care duce la creşterea plantelor. Dar mai are încă o calitate: lumina albă, lumina iernii, care insemnă răceală, frig, gheaţă. De aceea, mărţişorul luptă pentru vitalitate, pentru fecunditate, dar luptă şi pentru a elimina frigul şi răul acelei lumini albe. Simbolurile care se leagă de firele mărţişorului presupun năzuinţele omeneşti care oferă purtătorului puteri în plus: vitalitate, frumuseţe, puritate.
Mărţişorul se ţine între trei şi nouă zile, în funcţie de Baba Dochia: în Dobrogea acesta se poartă până când vin păsările călătoare, în Transilvania până când înfloresc primii arbuşti, iar în Muntenia, mărţişorul se pune pe un copac înflorit ca să te bucuri de flori, dar şi de rodul lor.
Aşadar, mărţişorul nu ne poate aduce decât lucruri bune şi un frumos şi încântător început de primăvară.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
