Continuare **

Ana a înţeles că trebuia să treacă peste, deşi era conştientă că Mihai era tot ce a vrut de la un băiat. Sau cel puţin aşa credea în momentul acela. A devenit mai dură cu ea însăşi şi poate şi cu alţii. A încercat să treacă peste. În aparenţă a reuşit.
Însă, în curând, certurile cu părinţii au devenit mai dese. Mii de motive. Ana nu mai suporta. Simţea că totul se prăbuşea peste ea. A trebuit să fie puternică. Şi a fost. A avut prietenii adevăraţi aproape. Le mulţumeşte enorm. Totul s-a întâmplat mai repede decât credea.
Şi totuşi, Ana nu a vrut să se mintă singură. Dar asta a făcut. Deşi s-a întors la Alex, totul s-a terminat brusc şi cu atât mai bine. Ana nu şi-a dorit niciodată să fie privită ca pe o tipă "bună" pe care o poţi convinge să facă ce vrei tu de la ea. Zile la rând s-a simţit murdară. A fost tristă. Toate năpustiseră dintr-o dată peste ea. Ana a ştiut, însă, că are puterea de a trece peste. Că Dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi duce. În curând a trecut peste. A uitat, s-a simţit bine, a glumit, a făcut ce i-a plăcut cel mai mult, s-a liniştit, s-a eliberat, s-a bucurat, a reînnoit vechi prietenii, a cunoscut alţi ochi...
Vrea să înveţe să aprecieze pe cine trebuie. De aceea, a devenit mai sceptică în anumite privinţe. E foarte pasivă.
De curând, a fost ziua unei foarte bune prietene, de asemenea şi colegă de clasă, bancă, suflet, dezamăgiri şi supărări. Au fost multe persoane. Ana s-a simţit bine cu ei şi totul a fost minunat. A uitat de neliniştirile ei ce îi tulburau interiorul.
Privirile lor s-au întâlnit şi a fost tot ce-şi puteau dori. Au comunicat, au vorbit. Cu ochii, cu sufletul. Fără cuvinte.

VA URMA

Normalitate

Vorbeam zilele astea cu un foarte bun prieten despre probleme care au intrat forţat în viaţa mea. Situaţii în care nu am mai fost vreodată, dar, în acelaşi timp, situaţii în care nici prietenii mei nu au mai fost. Aşa că nu prea ştiu ce să-mi spună, sau cum să reacţioneze. Oricum, nici eu. Dar nu contează asta. Ştiu că nimeni nu ştie ce să spună. E o situaţie dusă la extrem şi avansată în care nu voi mai vrea să fiu vreodată. Bineînţeles, după ce trec peste şi uit. Dar nu asta contează.

Ziceam că noi nu ne considerăm normali. cum zicea prietenul acela foarte bun, B.: "Niciodată nu m-am considerat normal. Mai degrabă sunt un anormal normal.". Da. Un joc de cuvinte. Şi eu am aceeaşi părere. Suntem nişte ciudaţi. Am nişte prieteni ciudaţi. Desigur, nu în sensul rău. Bineînţeles, mai am şi din ăia care prezintă sindromul sensului rău. Da' deja nu-mi mai sunt prieteni. Doar amici. Sau cel puţin aşa vreau să-i consider pe unii. Chiar dacă mă mint singură. Prostia mea.

Revenind, R. mi-a zis "geniu ciudat". M-am simţit excelent. Nu pentru că cuvântul "geniu" mi-ar fi alimentat "modestia". Hai să nu vorbim despre asta. Pentru că m-a făcut ciudată. Bineînţeles în sensul bun. R. nu are rele intenţii.

Bine că mă recunoaşte lumea. :)) Măcar atât să deducă corect despre mine. Restul e istorie.

EU, EU, EU

Un infinit tragic. Aştept un infinit tragic. Cum e infinitul acela? E, poate, infinitul iubirii. Nu-mi place începutul. Dar nu am altul.

Sunt confuză. Aceeaşi stare în fiecare aceeaşi situaţie. E ca atunci când se întâmplă ceva, pentru care în sinea ta erai pregătit sau cel puţin aşa credeai, şi atunci când acel ceva ia naştere nu ştii ce să faci şi cum să reacţionezi. Asta dovedeşte că nu poţi veni pregătit de acasă. Am încercat asta. A fost groaznic. S-a întâmplat exact pe dos. Am uitat să-mi pregătesc replicile pentru o alternativă pe care situaţia ar putea-o lua.

M-am învăţat minte. Fac ce simt. Cel puţin aşa era într-un timp. Un timp... În orice caz unul mai bun decât ăsta. Timpul de acum e groaznic. Am 16 ani. Îmi amintesc că atunci când aveam 12 ani sau... eram în clasa a şasea - nu mai contează câţi ani aveam pe atunci şi nici nu mă mai chinui să calculez. O simplă scădere mă oboseşte acum. - profesorul de istorie ne-a zis etapele copilului spre maturitate, a pomenit ceva de genu': "În jurul vârstei de 16 ani începi să crezi că totul ţi se cuvine, că eşti buricul pământului şi continui aşa până pe la vreo 17-18 ani, când îţi vine mintea la cap.". Pe moment am zis că eu nu voi fi aşa, îmi plăcea să cred că mă diferenţiez de ceilalţi prin ceva mai mult decât reacţii tipice unei anumite perioade de vârstă. Nu cred că sunt buricul pământului. Nici nu pot fi. Dacă o iau logic, nu am cum să fiu, pentru că în primul rând, nu cred că există un astfel de buric. Şi dacă ar exista, cu siguranţă nu ar fi o tipă amărâtă din Suceava. Bla bla bla. Nu cred că totul mi se cuvine. Nu are cum. "Nu merit".
Cred că mulţi sunt împotriva mea. Mă liniştesc când spun ca îi urăsc. Ştiu, defapt, că există o infimă posibilitate să nu fie aşa. Doar există.

Mulţi mă dezamăgesc. Ştiu că de la cine nu te aştepţi, de la ăla primeşti. Am păţit-o de multe ori. Şi, culmea, niciodată nu m-am învăţat minte. Nici nu ştiu dacă o voi face vreodată. Fără să vreau am împrumutat unele proaste obiceiuri de la persoane care, în unele momente zic că nu mai merită, şi care mi-au fost alături mult timp. Cum ar fi 5 luni.

Urăsc să mă comport cum o fac. Să fiu eu când nu trebuie. Defapt, nici nu identific situaţia. Dragostea e un fenomen abstract sau o esenţă pur spirituală. Nici nu mai ştiu.. M-am înecat demult. Nici nu m-am mai ridicat. În mintea mea asta, desigur. Oricum totul e diferit de cum pare. Chestia asta cu iubirea, ştiu că nu avea nicio legătură cu a fi eu. Dar mă caracteriza cândva. Doar cândva.
Bine că a trecut. Sunt subiectivă.
Şi fenomenul cu venitul minţii la cap nu s-a întâmplat încă, din exterior privind şi cu amărăciune. Asta, cu venitul minţii la cap, îmi aminteşte de o replică pe care am primit-o de curând. Totul s-a schimbat de atunci. Nu m-a afectat. Doar că nu mă aşteptam.
Şi nici nu ştiu dacă aşa vreau să rămân.