Dorinţe oarbe

Ooooo... multee. da' multe multe dorinţe. Şi încă câte.. şi sunt aşa.. nepământeşti.


' Vreau să zbor. Să văd lumea prin ochii unui nebun fluture din America de Sud.

'Vreau să fiu bună. Mai bună. Uneori mă văd egoistă şi fără suflet... mai ales când nu trebuie şi cu cine nu trebuie. Acele scăpări inutile şi inevitabile. Aaa.. şi nu mai vreau să fiu aşa confuză uneori.

' Vreau să fiu singură. Singură când vreau. Şi te vreau pe tine aproape de sufletul meu.

' Vreau să-mi fac visurile realitate. Chiar vreau şi simt asta.

' Vreau să fac tot ce mi-am propus.

Şi mai am imposibila dorinţă ca lumea să devină .. mai altfel.. altfel decât este.

Mulţumiri..multe

Am simţit nevoia să vă mulţumesc:

' vouă, prietenelor mele de suflet: Nicolle, Carm şi Anne. Vă mulţumesc că aţi fost mereu alături de mine şi m-aţi încurajat. Că mi-aţi susţinut neuronii nemulţumiţi şi obosiţi (dăăăăă) întotdeauna. Aţi fost şi sunteţi alături de mine şi ştiu că veţi fi si vă mulţumesc din toată inima. Aaaaa :d şi vă mulţumesc că-mi sunteţi modele. Apropo, trebuie programată o şedinţă foto.

' ţie. Pentru că eşti ceea ce eşti. Şi îţi mulţumesc că ma schimbi (în bine) că mă faci să mă văd altfel, că ai încredere în mine, că mă aperi, că mă faci să râd, că ai şi tu momentele tale în care mă faci să mă gândesc că sunt aici pentru tine, că mă laşi să plâng, că mă iubeşti pentru ceea ce sunt şi nu pentru ce vor alţii să fiu, că mă susţii în devenirea mea oarbă, că eşti sincer. mulţumesc şi tu ştii continuarea.

' părinţilor că m-au făcut. Fără ei nu existam. Şi din ei am rezultat aşa de "filozoafă". (atenţiee.. mari mari ghilimelele) şi de matematică (scurt şi la obiect !)

' surorii mele că îmi este model în fotografii. Că mă trezeşte din deliruri nebuneşti, ca inocenţa şi naivitatea ei mă fac să zâmbesc.

Şi mai sunt şi alţii. Şi mulţumesc...

Jalnica speranţă cu "S" mare

Da... şi poate cândva cineva mi-a însămânţat în minte sâmburele speranţei că mă vei asculta şi vei încerca să mă înţelegi. Speram ! Speram că nu sunt singură într-o cameră plină cu oameni; speram că nu sunt singură cu tine, pe bancă, speram că nu vorbesc singură atunci când mă adresez ţie. Neuronii mei veşnic nemulţumiţi sperau alături de "neuronii" sufletului că singurătatea îşi va lua tălpăşiţa şi mă va lăsa...

Da... cineva a zis odată că speranţa moare ultima! Şi, poate, a avut nebănuita dreptate pe care toţi vor s-o aibă... Sper! Încă sper ! În zadar ! Nu ştiu... însă... speranţa e mai stinsă de involuntarele(sau, poate, voluntarele?!) lucruri pe care le-ai făcut. Îndepărtarea asta e tot mai lungă şi speranţa... speranţa trăieşte doar ca să nu-l contrazică pe marele contemporan - care a avut îndrăzneala să se lege de un lucru atât de firesc şi nebănuit: speranţa - . Până la urmă, toţi oamenii speră deşi aparent pare că nu.

Şi totuşi... singură cu urletul meu nemaiauzit. Toate aceste lucruri sunt neverosimile... pentru tine, pentru sufletul tău, pentru ideile tale preconcepute despre înţelesul relaţiei noastre.

Însă, pentru mine totul este verosimil. Îmi place... că există jalnica speranţă care nu moare de dragul zicătorii, că există singurătatea într-o cameră plină cu oameni, că... există un om care nu mă înţelege!

Iarăşi refugiul... tot el

E incredibil în ce se refugiază unii oameni ! Am întâlnit oameni ce se refugiau în alţi oameni... Da... în persoana aia la care nu te aştepţi să se apropie atât de mult de tine chiar în momentul decăderii tale psihice şi ... poate ... sufleteşti. Da... şi te simţi aşa de bine... ce nu poţi discuta şi împărtaşi cu acela de la care aşteptai mai multe, aveai mai multe speranţe cât de cât plauzibile şi o imprevizibilă încredere, discuţi cu ăsta. E oare corect ?

Nici nu mai merită "mângâiat" subiectu' că doar e gâdilat de alţii !!!