Da... şi poate cândva cineva mi-a însămânţat în minte sâmburele speranţei că mă vei asculta şi vei încerca să mă înţelegi. Speram ! Speram că nu sunt singură într-o cameră plină cu oameni; speram că nu sunt singură cu tine, pe bancă, speram că nu vorbesc singură atunci când mă adresez ţie. Neuronii mei veşnic nemulţumiţi sperau alături de "neuronii" sufletului că singurătatea îşi va lua tălpăşiţa şi mă va lăsa...
Da... cineva a zis odată că speranţa moare ultima! Şi, poate, a avut nebănuita dreptate pe care toţi vor s-o aibă... Sper! Încă sper ! În zadar ! Nu ştiu... însă... speranţa e mai stinsă de involuntarele(sau, poate, voluntarele?!) lucruri pe care le-ai făcut. Îndepărtarea asta e tot mai lungă şi speranţa... speranţa trăieşte doar ca să nu-l contrazică pe marele contemporan - care a avut îndrăzneala să se lege de un lucru atât de firesc şi nebănuit: speranţa - . Până la urmă, toţi oamenii speră deşi aparent pare că nu.
Şi totuşi... singură cu urletul meu nemaiauzit. Toate aceste lucruri sunt neverosimile... pentru tine, pentru sufletul tău, pentru ideile tale preconcepute despre înţelesul relaţiei noastre.
Însă, pentru mine totul este verosimil. Îmi place... că există jalnica speranţă care nu moare de dragul zicătorii, că există singurătatea într-o cameră plină cu oameni, că... există un om care nu mă înţelege!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
profund :-s
RăspundețiȘtergerenu stiam ca te'ai facut filozoafa
un om care sa nu te inteleaga zici ? oo , da aia is eu :-??
:)) kiddin'
am o intrebare : ce inseamna verosimil ?
Girl cred ca folosesti prea des DEX'u [-x
da:))
RăspundețiȘtergeredexul ar trebui sa fie. un fel d carte a Pandorei!:)) (. in loc d cutia pandorei:-?)