Zâmbetul e pretext, aparenţele înşeală, viaţa e doar un test.

EU, EU, EU

Un infinit tragic. Aştept un infinit tragic. Cum e infinitul acela? E, poate, infinitul iubirii. Nu-mi place începutul. Dar nu am altul.

Sunt confuză. Aceeaşi stare în fiecare aceeaşi situaţie. E ca atunci când se întâmplă ceva, pentru care în sinea ta erai pregătit sau cel puţin aşa credeai, şi atunci când acel ceva ia naştere nu ştii ce să faci şi cum să reacţionezi. Asta dovedeşte că nu poţi veni pregătit de acasă. Am încercat asta. A fost groaznic. S-a întâmplat exact pe dos. Am uitat să-mi pregătesc replicile pentru o alternativă pe care situaţia ar putea-o lua.

M-am învăţat minte. Fac ce simt. Cel puţin aşa era într-un timp. Un timp... În orice caz unul mai bun decât ăsta. Timpul de acum e groaznic. Am 16 ani. Îmi amintesc că atunci când aveam 12 ani sau... eram în clasa a şasea - nu mai contează câţi ani aveam pe atunci şi nici nu mă mai chinui să calculez. O simplă scădere mă oboseşte acum. - profesorul de istorie ne-a zis etapele copilului spre maturitate, a pomenit ceva de genu': "În jurul vârstei de 16 ani începi să crezi că totul ţi se cuvine, că eşti buricul pământului şi continui aşa până pe la vreo 17-18 ani, când îţi vine mintea la cap.". Pe moment am zis că eu nu voi fi aşa, îmi plăcea să cred că mă diferenţiez de ceilalţi prin ceva mai mult decât reacţii tipice unei anumite perioade de vârstă. Nu cred că sunt buricul pământului. Nici nu pot fi. Dacă o iau logic, nu am cum să fiu, pentru că în primul rând, nu cred că există un astfel de buric. Şi dacă ar exista, cu siguranţă nu ar fi o tipă amărâtă din Suceava. Bla bla bla. Nu cred că totul mi se cuvine. Nu are cum. "Nu merit".
Cred că mulţi sunt împotriva mea. Mă liniştesc când spun ca îi urăsc. Ştiu, defapt, că există o infimă posibilitate să nu fie aşa. Doar există.

Mulţi mă dezamăgesc. Ştiu că de la cine nu te aştepţi, de la ăla primeşti. Am păţit-o de multe ori. Şi, culmea, niciodată nu m-am învăţat minte. Nici nu ştiu dacă o voi face vreodată. Fără să vreau am împrumutat unele proaste obiceiuri de la persoane care, în unele momente zic că nu mai merită, şi care mi-au fost alături mult timp. Cum ar fi 5 luni.

Urăsc să mă comport cum o fac. Să fiu eu când nu trebuie. Defapt, nici nu identific situaţia. Dragostea e un fenomen abstract sau o esenţă pur spirituală. Nici nu mai ştiu.. M-am înecat demult. Nici nu m-am mai ridicat. În mintea mea asta, desigur. Oricum totul e diferit de cum pare. Chestia asta cu iubirea, ştiu că nu avea nicio legătură cu a fi eu. Dar mă caracteriza cândva. Doar cândva.
Bine că a trecut. Sunt subiectivă.
Şi fenomenul cu venitul minţii la cap nu s-a întâmplat încă, din exterior privind şi cu amărăciune. Asta, cu venitul minţii la cap, îmi aminteşte de o replică pe care am primit-o de curând. Totul s-a schimbat de atunci. Nu m-a afectat. Doar că nu mă aşteptam.
Şi nici nu ştiu dacă aşa vreau să rămân.

Un comentariu: