Zâmbetul e pretext, aparenţele înşeală, viaţa e doar un test.

Normalitate

Vorbeam zilele astea cu un foarte bun prieten despre probleme care au intrat forţat în viaţa mea. Situaţii în care nu am mai fost vreodată, dar, în acelaşi timp, situaţii în care nici prietenii mei nu au mai fost. Aşa că nu prea ştiu ce să-mi spună, sau cum să reacţioneze. Oricum, nici eu. Dar nu contează asta. Ştiu că nimeni nu ştie ce să spună. E o situaţie dusă la extrem şi avansată în care nu voi mai vrea să fiu vreodată. Bineînţeles, după ce trec peste şi uit. Dar nu asta contează.

Ziceam că noi nu ne considerăm normali. cum zicea prietenul acela foarte bun, B.: "Niciodată nu m-am considerat normal. Mai degrabă sunt un anormal normal.". Da. Un joc de cuvinte. Şi eu am aceeaşi părere. Suntem nişte ciudaţi. Am nişte prieteni ciudaţi. Desigur, nu în sensul rău. Bineînţeles, mai am şi din ăia care prezintă sindromul sensului rău. Da' deja nu-mi mai sunt prieteni. Doar amici. Sau cel puţin aşa vreau să-i consider pe unii. Chiar dacă mă mint singură. Prostia mea.

Revenind, R. mi-a zis "geniu ciudat". M-am simţit excelent. Nu pentru că cuvântul "geniu" mi-ar fi alimentat "modestia". Hai să nu vorbim despre asta. Pentru că m-a făcut ciudată. Bineînţeles în sensul bun. R. nu are rele intenţii.

Bine că mă recunoaşte lumea. :)) Măcar atât să deducă corect despre mine. Restul e istorie.

Un comentariu:

  1. mulţumesc de complimente :)) da ştiu că îţi place să fii altfel >:D<

    RăspundețiȘtergere